Explozii solare

Exploziile cu raze X sunt cele mai puternice explozii solare şi pot cauza întreruperi ale sistemelor de comunicaţii şi radiaţii de lungă durată.
Undele produse de explozie se apropie de planeta noastră cu o viteză care poate ajunge şi la 900 km/secundă şi se aşteaptă să atingă orbita Pământulului astăzi.

Observatorul Dinamicii Solare al NASA a înregistrat pe 15 februarie cea mai mare energie din actualul ciclu solar, o explozie de radiaţii emise de regiunea 1158 din Soare.
Undele produse de explozie se apropie de planeta noastră cu o viteză care poate ajunge şi la 900 km/secundă şi se aşteaptă să atingă orbita Pământulului astăzi.

Observatorul Dinamicii Solare al NASA a înregistrat pe 15 februarie cea mai mare energie din actualul ciclu solar, o explozie de radiaţii emise de regiunea 1158 din Soare.
Ultima eruptie solara a pus pe jar oamenii de stiinta. Furtuna solara a fost un avertisment foarte serios, iar urmatoarele explozii solare pot provoca adevarate catastrofe pe Pamant.

O eruptie solara a afectat Pamantul saptamana trecuta si expertii sunt in prezent in garda, deoarece urmatoarea poate fi catastrofala, informeaza The Independent.

Ravagiile unei furtuni solare - precum cea care s-a produs saptamana trecuta - pot fi echivalente cu "un uragan mondial Katrina" si ne pot costa pana la 2 miliarde de dolari daune ale satelitilor de comunicatii, ale retelelor electrice si ale sistemelor de navigatie GPS.

Eruptia solara de saptamana trecuta a fost cea mai importanta din ultimii patru ani si miliarde de tone de materie au fost expulzate, deplasandu-se cu un million de mile pe ora spre Terra. Cand a atins campul nostru magnetic, ea a generat furtuni magnetice si supratensiuni care au perturbat comunicatiile si au tinut la sol avioanele.

Consilierii guvernamentali americani au avertizat ca lumea nu a fost niciodata mai vulnerabila la efectele unui astfel de eveniment, prin tehnologiile care controleaza aproape toate domeniile moderne ale societatii.

Cresterea in utilizarea dispozitivelor electronice, din ultimii 10 ani, a facut societatea mult mai sensibila, la perturbarile catastrofale, mai mult decat cu un deceniu in urma, cand ultimul ciclu de activitate solara a atins apogeul, a declarat profesorul John Beddington, consilierul sef pentru probleme stiintifice, de la Washington.

In acelasi timp, in aceasta perioada vulnerabilitatea sistemelor noastre a crescut dramatic, din cauza retelei inteligente din sistemul nostru de electricitate si utilizarii generalizate a sistemului GPS, a mai spus Beddington.

O consecinta a eruptiei solare, de saptamana trecuta, a fost ca anumite companii aeriene si-au redirectionat zborurile, departe de regiunile polare, pentru a evita posibilitatea sa existe comunicatii radio perturbate. Probleme de comunicatii au fost raportate de zborurile de la Hawaii spre California de Sud, iar comunicatiile au fost perturbate in regiuni din Asia.

Sistemele GPS sunt extrem de vulnerabile la exploziile masive de radiatii electromagnetice de la Soare, a declarat Thomas Bogdan, directorul Space Weather Prediction Center, din Boulder, Colorado.

Orice furtuna vine de la Soare trecand pe langa un satelit, inainte de a atinge Pamantul. Daca ii ia 20 de ore sa ajunga de la Soare la Pamant, ii mai trebuie 20 de minute sa ajunga de la satelit la Pamant. Aceasta ultima avertizare este de 20 de minute, prin care vom sti cat de mare este, cat de puternica, cat de neplacuta poate fi aceasta furtuna, a mai spus Thomas Bogdan.

Razele X

RAZELE X, DESCOPERITE DIN GREŞEALĂ

La început s-au numit „raze Roentgen”, de la numele fizicianului german care le-a descoperit în anul 1895. Wilhelm Roentgen făcea experimente cu un tub catodic, când a observat că un panou fluorescent din laboratorul său a început să strălucească. Fenomenul a apărut şi atunci când tubul era acoperit cu o hârtie neagră şi groasă.

Fizicianul şi-a dat seama că energia emisă de tub poate să treaca prin obiecte, aşa că a aşezat diverse lucruri în faţa acestuia, observând cum panoul fluorescent străluceşte de parcă nimic nu ar sta în calea razelor. Până la urmă, Roentgen şi-a pus mâna în faţa tubului şi cu mare uimire a constatat că pe panoul fluorescent îşi poate vedea oasele.

Deci la numai câteva minute de la descoperirea razelor X, omul a descoperit şi cea mai importantă aplicaţie a lor, cea medicală. Astăzi, medicii folosesc razele X ca să vadă prin ţesuturi, până la oase. Cu ajutorul lor se descoperă fracturile osoase, cariile dentare, obiectele înghiţite. Iar o variantă modificată a razelor X se foloseşte pentru a vedea ţesuturile moi cum sunt plămânii, vasele de sânge, intestinele.

CUM FUNCŢIONEAZĂ RAZELE X

Razele X nu sunt foarte diferite de razele de lumină pe care le vedem cu ochiul liber. Ambele sunt forme de energie electromagnetică, dar există între ele câteva diferenţe.

Razele X au o lungime de undă mai mică decât lumina vizibilă, astfel că nu le putem vedea cu ochiul liber. A doua diferenţă este aceea că razele de lumină sunt absorbite de ţesuturile corpului uman, astfel că nu pot trece prin ele, în timp ce razele X sunt absorbite doar într-o anumită măsură.

Cel mai util este faptul că diferitele ţesuturi ale corpului uman absorb în mod diferit razele X. Astfel, oasele absorb o cantitate mare de energie, pe când ţesuturile moi absorb mai puţină.

Când faci o radiografie, felul cum razele X trec prin corpul tău este înregistrat de o cameră ce foloseşte un film, asemănător cu cel de la aparatele foto clasice. Ceea ce primeşti după radiografie este un negativ, pe care zonele mai expuse la radiaţii – acolo unde nu a existat niciun obstacol în calea razelor X - apar negre, iar cele mai puţin expuse apar mai deschise la culoare. Astfel, zonele unde a existat ţesut osos între cameră şi razele X apar albe, iar cele corespunzatoare ţesuturilor moi apar gri.

CÂT DE PERICULOASE SUNT RAZELE X

Atunci când s-au descoperit razele X, comunitatea medicală nu a înţeles cât sunt de periculoase, astfel că mulţi medici şi pacienţi s-au îmbolnăvit din cauza lor. Cu timpul s-a descoperit că razele X sunt radiaţii ionizante, adică pot face ca atomii pe care îi întâlnesc în cale să capete o încărcătură electrică, transformându-se în ioni. Cum corpul nostru este şi el format din atomi, încărcătura electrică pe care o capătă ei poate să distrugă fâşia de ADN. Iar o celulă cu fâşie de ADN distrusă fie moare, fie dezvoltă o mutaţie.

Când mai multe celule sunt ucise, poţi dezvoltă o serie de boli, dar când o celulă capătă o mutaţie, ea se transformă într-o celulă canceroasă, care apoi se multiplică şi dezvoltă o tumoare.

Dacă mutaţia are loc într-o celulă sexuală, sermatozoidul sau ovulul, embrionul care va rezulta din ele va suferi malformaţii. Din toate aceste motive, medicii folosesc „cu economie” razele X, aşa încât un pacient să nu fie expus unei cantităţi prea mari de radiaţii.

Totuşi, expunerea sporadică la cantităţi mici de radiaţii nu este periculoasă, astfel că o radiografie este o opţiune mult mai sigură decât o intervenţie chirurgicală care ar fi necesară, în lipsa razelor X pentru a vedea un os fracturat.

☜ Bacteriile din intestin ne influenţează dezvoltarea creierului ☞

După cât se pare, bacteriile care trăiesc în intestinul uman pot influenţa dezvoltarea cerebrală şi comportamentul persoanelor adulte: este concluzia unui nou studiu, finanţat de UE şi publicat în revista „Proceedings of the National Academy of Sciences” (PNAS).

Potrivit descoperirilor făcute de cercetători, acea colonizare a intestinului făcută de către anumiţi microbi ar putea favoriza dezvoltarea optimă a creierului. Este cunoscut faptul că acele condiţii ambientale din primii ani de viaţă au repercursiuni importante asupra dezvoltării viitoare a organismului. De exemplu, imediat după naştere, intestinul mamiferelor este colonizat de diferite comunităţi de bacterii şi mai multe studii au demonstrat că acest proces este unul esenţial pentru dezvoltarea sănătoasă a numeroase organe, a sistemului imunitar, a vaselor sanguine şi a funcţiilor hepatice.

Ca multe alte organe, creierul este influenţat de diverşi factori de mediu cu care organismul intră în contact imediat după naştere. În cadrul acestui studiu, cercetătorii au demonstrat prezenţa unei legături între infecţia cauzată de microbi patogeni la naştere şi dereglări neurologice ale dezvoltării cerebrale, printre care autismul şi schizofrenia.

Cercetătorii de la Karolinska Institutet şi Stockholm Brain Institute (Suedia), în colaborare cu Genome Institute din Singapore (GIS), au studiat influenţa microbilor intestinali "normali" asupra dezvoltării creierului şi a funcţiilor cerebrale. Mai exact, oamenii de ştiinţă au confruntat comportamentul unor şoareci crescuţi într-un mediu în care erau prezente microorganisme "normale", cu cel al şoarecilor crescuţi într-un mediu fără surse de germeni. Experimentele au demonstrat că şoarecii din a doua categorie erau mai activi decât şoarecii crescuţi în mediul "normal" şi că aveau tendinţa de a adopta comportamente mai riscante.
"Datele ne fac să presupunem că există o fereastră de timp, la o perioadă scurtă după momentul naşterii, în care microorganismele din intestin influenţează dezvoltarea cerebrală şi ulterior comportamentul într-o fază mai avansată", a comentat unul dintre autorii studiului, Rochellys Diaz Heijtz de la Karolinska Institutet şi Stockholm Brain Institute.

Analiza activităţii genelor asupra creierelor celor două grupuri de şoareci a scos în evidenţă diferenţe între nivelul activităţii acelor gene implicate în procesele de învăţare, memorizare şi control motoriu.

"Rezultatele studiului nostru sugerează că, în decursul evoluţiei, colonizarea microbilor intestinali s-a integrat în programarea dezvoltării cerebrale, cu efecte asupra controlului mişcării şi a comportamentelor de tip anxios. Microbii intestinali ar putea fi în măsură să modifice exprimarea genelor corelate predispoziţiei către anumite boli sau să aparţină mecanismului care cauzează modificări ale funcţiilor cognitive observate la pacienţii afectaţi de boli gastro-intestinale", a explicat omul de ştiinţă suedez. În opinia acestuia, modificările de comportament observate, cauzate de prezenţa florei intestinale la rozătoare, la oameni ar putea avea implicaţii chiar şi mai ample în bolile psihiatrice.

Fizicieni

1) Arhimede (287 î.Hr.-212 î.Hr.)

Savantul grec (în greacă Αρχιμήδης) a fost unul dintre cei mai de seamă învăţaţi ai lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii ştiinţifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie şi filozofie. Carl Friedrich Gauss considera că acesta şi Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de ştiinţă din întreaga istorie a civilizaţiei umane.

2) Johannes Kepler (1571-1630)

A elaborat legile mişcării planetare şi a pus bazele mecanicii cereşti. El este personalitatea centrală a revoluţiei din astronomie care a avut loc la începutul secolului al XVII-lea, când teoria heliocentrică avansată de Copernicus, cu o jumătate de secol în urmă, a fost susţinută de descoperirile şi argumentaţia lui Galilei.

3) Blaise Pascal (1623-1662)

A fost un matematician, fizician şi filosof francez având contribuţii în numeroase domenii ale ştiinţei, precum construcţia unor calculatoare mecanice, consideraţii asupra teoriei probabilităţilor, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid. În urma unei revelaţii religioase, în 1654, abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei.

4) Isaac Newton (1643 – 1727)

Fizician şi matematician englez, considerat unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă, intrat în istorie prin contribuţiile sale în diferite domenii. Descoperirile şi teoriile lui au pus bazele ştiinţei din timpul lui până în zilele noastre. A fost unul dintre inventatorii unei ramuri a matematicii-aritmetica, alături de Gottfried Wilhelm Leibniz. Este savantul aflat la originea teoriilor care vor revoluţiona ştiinţa în domeniul opticii, matematicii şi mecanicii.

5) Anders Celsius (1701-1744)

A fost astronom, fizician şi inventator suedez. Se ocupă în egală măsură şi de geodezie şi de fizică. A studiat aurorele boreale şi a explicat acest fenomen pentru prima dată prin magnetismul terestru. În anul 1742, elaborează un termometru cu mercur bazat pe scara centesimală de temperaturi, unde punctul “0” marca punctul de congelare şi “100” punctul de fierbere al apei. Numele său a fost atribuit unui grad termometric (gradul C).

6) Benjamin Franklin (1706-1790)

Este una dintre cele mai cunoscute personalităţi din istoria Statelor Unite, fiind diplomat, om de stiinţa, inventator, filozof, profesor şi om politic. Oricare dintre acestea l–ar fi făcut faimos: a organizat prima bibliotecă din America, a inventat multe lucruri printre care şi paratrăsnetul, i-a uimit pe oamenii de ştiinţă din toată lumea cu experienţele sale de electricitate.

7) Henry Cavendish (1731-1810)

A fost fizician şi chimist englez. A descoperit hidrogenul-1766 şi a realizat sinteza apei-1784. A fost primul care a măsurat constanta gravitaţională a lui Newton, printr-o experienţă rămasă celebră, şi a determinat, de asemenea, masa pământului. Geniul său n-a fost cunoscut decât abia în anii 1870, în timp ce Maxwell a descoperit documentele pe care el le lăsase cu 60 de ani înainte.

8) James Watt (1736-1819)

A fost un matematician şi inginer scoţian, care a activat într-o perioadă de efervescenţă a revolu-ţiei industriale, ca fiind cel care a adus o impor-tantă îmbunătăţire a funcţionării maşinii cu abur a lui Thomas Newcomen, prin inventarea camerei de condensare a aburului separată. În 1780 a inventat presa de copiat, doi ani mai târziu a adăugat la maşina cu aburi un volant, alţi doi mai târziu un regulator centrifugal şi astfel, evoluţia primei maşini cu aburi se încheia .

9) Charles Auguste de Coulomb (1736-1806)

A fost un fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii ce-i poartă numele: definiţia forţei electrostatice de atracţie sau respingere. De asemenea, unitatea de măsură, în Sistemul Internaţional, pentru sarcina electrică a fost numită în cinstea lui.

10) André Marie Ampere (1775-1836)

Matematician şi fizician francez. Cercetările sale minuţioase, teoretice şi experimentale, efectuate în domeniul interacţiunii curenţilor electrici şi al magnetismului l-au condus la formularea primei teorii prin care arătă legătura dintre magnetism şi curenţii electrici ca două grupuri de fenomene care iniţial erau considerate diferite. În cinstea lui, unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric îi poartă numele.

11) Carl Gauss (1777-1855)

Fizician şi astronom german celebru, unul dintre cei mai mari matematicieni din istorie; s-a remarcat prin contribuţii fundamentale în teoria numerelor şi geometrie, în probabilităţi şi statistică, ca şi prin descoperiri majore în astronomie şi electromagnetism. De asemenea, a inovat cartografia şi topografia, iar una dintre invenţiile sale a fost o versiune timpurie a telegrafului. O reprezentare grafică celebră (curba, clopotul) poartă numele său.

12) Georg Simon Ohm (1787-1854)

A fost un fizician german, profesor la universitatea de la Nürnberg. Face studii experimentale a legăturilor între intensitatea curentului electric dintr-un conductor, tensiunea aplicată şi rezistenţa sa. În 1826 emite legea conducţiei electrice, care-i poartă numele. Defineşte ştiinţific fenomenele electrocinetice.

13) Michael Faraday (1791-1867)

A fost un fizician şi chimist englez. În fizică face cercetări importante privind cunoaşterea electromagnetismului şi dezvoltarea aplicaţiilor acestuia. Produce curentul electric cu ajutorul magnetismului în anul 1831.

14) James Prescott Joule (1818-1889)

Fizician englez autodidact, devine celebru printr-o ingenioasă experienţă în determinarea echivalentului mecanic al caloriei în anul 1842, verificând principiul conservării şi transformării energiei. Enunţă în 1841 legea transformării energiei în conductoarele parcurse de curent electric.

15) William Thomson-lord Kelvin (1824-1907)

A fost un fizician britanic care a devenit faimos prin teoria temperaturii absolute, calcularea vechimii Pământului, conceperea primului telegraf care a traversat Atlanticul, ş.a.

16) James Clerk Maxwell (1831-1879)

A fost un fizician scoţian, autorul unui set de ecuaţii care descriu legile de bază ale electrodinamicii. Meritul lui fundamental este că a introdus în fizică ideea că lumina şi undele electromagnetice sunt, în esenţă, identice.

17) Alfred Nobel (1833-1896)

Chimist, inventator, om de afaceri suedez, este creatorul fundaţiei ce oferă faimoasele premii ce poartă numele lui. În 1867 îşi brevetează o invenţie sub denumirea de dinamită. Până la moartea sa, în 1896, el a brevetat peste 355 de invenţii, printre care: cauciucul sintetic, pielea artificială şi mătasea sintetică.

18) Albert Abraham Michelson (1852-1931)

A fost un fizician american de origine prusacă cunoscut pentru lucrările sale în domeniul măsurării vitezei luminii şi în primul rând pentru experimentul Michelson-Morley. În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Fizică. A devenit primul american care a primit premiul Nobel într-un domeniu ştiinţific.

19) Max Karl Ernst Ludwig Planck (1858-1947)

Fizician german, opera lui a pus bazele teoriei cuantice la începutul secolului XX şi prin urmare a schimbat pentru totdeauna structura fundamentală a fizicii. Atât de extraordinară este această principală realizare a sa, încît uneori e situat alături de Isaac Newton şi de Albert Einstein. Laureat al Premiul Nobel pentru Fizică în 1918.

20) Pierre Curie (1859-1906)

A fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivităţii, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903. Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques, a descoperit efectul piezoelectric în 1880.

21) Ernest Rutherford (1871-1937)

El rămâne în istoria ştiinţelor ca “părintele fizicii nucleare”, fiind considerat una dintre cele mai strălucite minţi ale fizicii şi chimiei de la cumpăna dintre secolele XIX şi XX. A pus în evidenţă că un atom are un nucleu încărcat pozivit cu o sarcină mică, ce este gravitat de electroni, model care îi poartă numele. Îi este acordat Premiul Nobel pentru Chimie în 1908.

22) Albert Einstein (1879-1955)

Fizian american de origine germană. Primul şi cel mai important studiu, al său, cuprinde teoria relativităţii restrânse; apoi, efectul fotoelectric care conţine ipoteza revoluţionară asupra naturii luminii; teoria relativităţii generale se înscrie în linia demonstraţiilor sale ale geometrizării fizicii. Laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1921.

23) Stephen William Hawking (8 ianuarie 1942-present)

Este un fizician englez, teoretician al originei universului şi unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, profesor la catedra de Matematică la Universitatea Cambridge, deţinută cândva de Isaac Newton. Principalele domenii de cercetare sunt cosmologia teoretică, relativitatea generală şi mecanica cuantică.

﹃﹄ Fotosinteza artificială: pot oamenii să imite un miracol al naturii? ﹃﹄

Fuziunea nucleară la rece, bosonul Higgs... sunt câteva dintre ţelurile mari ale ştiinţei moderne, năzuinţe ştiinţifice cărora le sunt dedicate eforturi mari şi un soi de căutare obstinată, ce face din ele echivalentele contemporane ale pietrei filosofale şi ale elixirului de viaţă lungă, pe care se străduiau cu atâta râvnă să le afle vechii alchimişti. Printre aceste „pietre filosofale” contemporane se numără fotosinteza artificială – reproducerea în laborator – şi, apoi, la scară industrială, se speră - a procesului-miracol care, de miliarde de ani, îmbogăţeşte cu oxigen atmosfera Pământului, creează - din apă, carbon şi lumină -, substanţe organice diversificate în mii de tipuri şi întreţine viaţa planetei.

Există speranţa că vom crea într-o bună zi, în laboratoare şi uzine, ceea ce natura a creat printr-o trudă evolutivă de mii de milenii? Cât de aproape suntem de a înfăptui şi noi un miracol tehnologic, echivalent ca eficienţă cu cel al naturii?

Ce încearcă savanţii să reconstituie, de fapt?

Fotosinteza este procesul prin care, folosind lumina ca sursă de energie, plantele sintetizează, pornind de la carbonul provenit dintr-o substanţă anorganică simplă (dioxidul de carbon) substanţe organice complexe. Operaţiunile se desfăşoară în organitele specializate ale celulei, numite cloroplaste, care conţin pigmentul verde indispensabil acţiunii - clorofila.

Procesul este extrem de complex, dar, pentru a simplifica explicaţiile, acestea sunt momentele-cheie:

• În prima fază a fotosintezei - faza dependentă de lumină - clorofila absoarbe fotoni din radiaţia luminoasă (o formă de energie electromagnetică) şi eliberează, în schimb, un număr echivalent de electroni.

• Aceşti electroni devin protagoniştii unui şir întreg de reacţii complexe - lanţul transportor de electroni - ce duc la formarea unor enzime necesare în următoarele etape ale fotosintezei.

• Clorofila (care în prima fază a cedat electroni), îşi recuperează electronii din moleculele de apă, într-un proces numit fotoliza apei, realizat cu participarea uneia dintre enzimele formate anterior şi catalizat de structuri oxido-reducătoare ce conţin atomi de mangan şi calciu. Moleculele de apă sunt scindate în ioni de hidrogen şi oxigen; hidrogenul particpă la reacţiile chimice care duc la formarea moleculelor de ATP (o enzimă care reprezintă principala sursă de energie în celula vie), iar oxigenul este, dacă vreţi, un subprodus; el nu mai e necesar plantei în procesul de fotosinteză, aşa că este "aruncat" - eliberat în atmosferă; abia aici devine valoros, întrucît este folosit de nenumărate organisme - inclusiv plantele - într-un proces fiziologic cu totul diferit, acela al respiraţiei.

• În cea de-a doua fază - independentă de lumină - plantele absorb din atmosferă dioxid de carbon şi, cu ajutorul unei armate de enzime, într-un lanţ de operaţiuni complicate, construiesc, din carbonul extras din CO2, carbohidraţi ca zaharoza sau amidonul, iar pornind de la ele, alte şi alte substanţe organice precum celuloza (materialul din care sunt alcătuiţi, în cea mai mare parte, pereţii celulei vegetale), dar şi lipide (există atâtea plante producătoare de uleiuri) sau aminoacizi, "cărămizile" chimice din care se asamblează proteinele.

Ceea ce e extraordinar la acest proces este eficienţa lui: aproape nimic nu se pierde, ciclurile biochimice funcţionează cu o viteză şi cu o exactitate ce par neverosimile, enzimele sunt reciclate şi se regenerează permanent, iar când te uiţi la repeziciunea cu care cresc şi se dezvoltă unele plante, nu poţi să nu te simţi umil în faţa unei asemenea perfecţiuni: fotosinteza e un fenomen care, deşi studiat până la cele mai ascunse intimităţi la care s-a putut ajunge cu analiza - la nivel biochimic şi molecular - păstrează încă un aer de miracol, de supranatural.

Şi atunci, ce şanse au oamenii de ştiinţă să prindă şi să înhame la carul tehnologiei inventate de om această forţă a naturii? Ei, bine, spre cinstea celor care se străduiesc s-o facă, au existat, în ultimii ani, progrese notabile.

Atunci când petrol nu va mai fi...
O primă abordare are ca subiect fotoliza apei, una dintre etapele procesului de fotosinteză; astfel, într-o primă accepţie, expresia fotosinteză artificială se poate referi la reproducerea în laborator a procesului de scindare a moleculelor de apă sub acţiunea luminii.

Scopul cercetărilor în această direcţie este obţinerea pe scară largă a hidrogenului, considerat o sursă ieftină de energie "curată", baza unei viitoare economii de nivel superior, aşa-numita economie bazată pe hidrogen, marea speranţă a unei omeniri asfixiate de consecinţele economiei bazate pe combustibili fosili, cea în care trăim în prezent.

Descompunerea fotocatalitică a apei ar putea furniza cantităţi mari de hidrogen, printr-un proces nepoluant şi eficient, deci sustenabil. Elementul-cheie îl constituie catalizatorii - substanţe care înlesnesc, ajută, stimulează un proces; în cazul de faţă, procesul de separare a moleculei de apă în elementele componente, oxigenul şi hidrogenul. Una dintre aceste tehnologii presupune un concept simplu - substanţe catalizatoare aflate în suspensie în apă, fără a mai fi nevoie de celule fotovoltaice (acestea transformă energia solară în energie electrică) sau de sisteme electrolitice (care să descompună apa cu ajutorul curentului electric). Cu alte cuvinte, un rezervor plin cu apă în care au fost amestecate substanţele catalizatoare potrivite, expus la soare, ar produce hidrogen! Simplu şi eficient. Marea provocare o constituie obţinerea unor catalizatori care să fie totodată eficienţi şi ieftini.

Într-o abordare diferită, dar dedicată aceluiaşi scop - obţinerea de hidrogen mult, cu mijloace ieftine - cercetătorii de la Massachusetts Institute of Technology au experimentat cu cipuri pe bază de siliciu - din care sunt făcute şi panourile fotovoltaice - acoperite cu substanţele ce servesc drept catalizatori şi scufundate în apă. Marea lor realizare constă în faptul că au reuşit să facă totul mult mai ieftin, înlocuind catalizatorii costisitori pe bază de aur, indiu, rodiu şi platină, utilizaţi în experimente anterioare, cu unii mult mai ieftini, pe bază de cobalt. Recent, echipa de cercetători de la MIT, condusă de profesorul Daniel G. Nocera, a anunţat că a obţinut ceea ce ei numesc prima "frunză artificială": un mini-panou solar, de mărimea unei cărţi de joc, din material semiconductor ieftin, acoperit cu compuşi catalizatori şi care, scufundat în apă, imită fotosinteza (partea cu descompunerea fotocatalitică a apei) cu mare eficienţă, este stabil şi rezistent la uzură.

Aspectul cel mai dificil -care dă, de ani de zile, bătăi de cap tuturor cercetătorilor care studiază tehnologiile necesare economiei bazate pe hidrogen - este găsirea unor metode eficiente de stocare a hidrogenului şi a oxigenului rezultate din reacţie, în vederea utilizării lor viitoare. Fără o tehnologie eficientă de stocare, trecerea de la prototipul realizat în laborator la instalaţia de mari dimensiuni, pentru uz industrial, nu este posibilă.

Apă + lumină = zahăr?
O a doua accepţie a termenului fotosinteză artificială este asociată unei ambiţii încă şi mai măreţe: aceea de a reuşi să reproducem, cu mijloace tehnologice, performanţa plantelor de a lua carbonul din aer, hidrogenul şi oxigenul din apă şi de a le transforma, cu ajutorul luminii luate de la soare, în carbohidraţi. Simplist vorbind, să ne imaginăm că punem într-un borcan apă şi catalizatorii potriviţi, aşezăm borcanul la soare şi, după cîteva zile, avem în borcan apă cu un conţinut interesant - din punct de vedere cantitativ - de zaharuri, pe care le-am putea extrage, purifica şi folosi: am putea face din ele etanol (pentru a-l utiliza drept combustibil), acid acetic, alte şi alte substanţe de uz industrial, dacă nu alimentar.

Ideea de bază, pentru o utilizare la scară "macro" în economia viitorului, este de a produce, din apă, lumină şi un catalizator nu prea scump, nişte substanţe pe care să le putem utiliza drept combustibili, pentru a scăpa de dependenţa de petrol (şi alţi combustibili fosili) şi a reduce poluarea cu CO2 şi consecinţele ei cele mai urâte - efectul de seră artificial şi încălzirea globală.

Ca să reuşim asta, trebuie să izbutim şi noi ceea ce a izbutit natura: să folosim catalizatori capabili să se autoregenereze, într-un proces ciclic, aşa cum se întâmplă în frunză cu coenzima NADP+/NADPH (NADP este prescurtarea de la nicotinamide adenine dinucleotide phosphate - o enzimă care intervine în diverse mecanisme biochimice din celule, printre care şi în lanţul transportor de electroni din fotosinteză; NADPH este forma redusă a NADP+, rezultată din reacţiile de oxido-reducere care au loc în procesul fotosintezei).

O celulă fotosintetizantă nu are nevoie de surse externe de catalizator, căci rezervele de coenzima NADP+/NADPH se refac permanent, într-un proces ciclic. Dar în sistemele artificiale create în laborator, omul nu a reuşit încă să reproducă acest mecanism cu aceeaşi eficienţă şi economie de mijloace cu care se petrec lucrurile în frunza verde.

De aici, ambiţia actuală a specialiştilor: aceea de a obţine un catalizator inspirat de NADPH, care să fie în stare să recreeze procesul ciclic întâlnit în natură. Treaba implică o chimie complicată - donori de ioni de hidrogen care s-ar regenera sub acţiunea luminii, paralel cu formarea carbohidraţilor.

Unul dintre cele mai competente colective de specialişti implicate în cercetarea asupra fotosintezei artificiale - cel de la Laboratorul Naţional Brookhaven, din SUA - înaintează în această direcţie, utilizând un catalizator pe bază de ruteniu (un metal din grupa platinei) care se comportă în acelaşi mod ca şi complexul NADP+/NADPH, acţionând în transferul de protoni şi electroni necesar transformării acetonei în alcool izopropilic. Acetona şi alcoolul izopropilic sunt două substanţe organice ce conţin atomi de carbon, hidrogen şi oxigen (aceleaşi elemente ca şi cele din zaharuri), poate nu foarte complicate ca structură, dar îndeajuns de complexe, totuşi, pentru a da speranţe cercetătorilor: dacă reducerea acetonei până la alcool izopropilic este posibilă, în prezenţa luminii, atunci există speranţe că, într-o zi, o replică mai fidelă a fotosintezei naturale va fi posibilă în condiţii artificiale şi vom putea fabrica substanţe complexe - şi mai ales combustibili - în "borcane" enorme (rezervoare) cu apă, expuse la soare şi la dioxidul de carbon din aer.

Interesul de a stăpâni în laborator acest proces este evident, azi, când suferim nu numai de pe urma preţurilor mari ale carburanţilor, ci şi de pe urma unei supraîncărcări cu dioxid de carbon a atmosferei, iar masa de frunziş care ne-ar debarasa, natural şi pe gratis de surplusul de CO2 - marile păduri ale Terrei - scade văzând cu ochii.

Obţinerea de combustibili prin fotosinteză artificială s-ar face fără a ocupa mari suprafeţe agricole (spre deosebire de biocombustibilii obţinuţi convenţional, din plante cultivate), un mare avantaj în starea actuală a lumii, când tot mai mult teren e ocupat de culturi destinate producerii biocarburanţilor, ceea ce a dus la creşterea preţurilor la alimente în ţările în curs de dezvoltare şi a silit milioane de oameni să rabde de foame.

În luna august a acestui an va avea loc în Australia o conferinţă internaţională dedicată fotosintezei artificiale. Toate marile nume ale cercetării de profil vor fi acolo, pentru a discuta despre rezultatele experimentelor de pînă acum, despre impactul acestor tehnologii, despre utilitatea lor ca fundaţie a economiei viitorului.

E drept, nu-i deloc uşor să imiţi natura: cu toate studiile aprofundate, duse până la nivel molecular, viaţa plantelor are încă mii de secrete neînţelese de om. Şi totuşi, progresele de până acum - aşa, la scară redusă, de laborator, cum sunt ele deocamdată - ne ajută să sperăm că, atunci când petrolul, cărbunele şi gazele naturale se vor fi isprăvit, vom avea ce pune în loc - o tehnologie mai bună, mai eficientă, mai curată, învăţată de la natură.

❁ Calea Lactee ❁

Calea Lactee (din latină Via lactea, sau greacă Γαλαξίας (Galaxias)), este galaxia gazdă a sistemului nostru solar, a altor aproximativ 100-400 miliarde de stele cu planetele lor, precum şi a peste 1.000 nebuloase. Toate obiectele din galaxie orbitează în jurul centrului de masă al galaxiei, numit şi centru galactic.

Calea Lactee este un gigant, având o masă de circa 750-1.000 miliarde ori mai mare decât a Soarelui şi un diametru de aproximativ 100.000 ani-lumină.

Galaxia noastră face parte dintr-un grup de galaxii numit Grupul Local, format din 3 mari galaxii şi un număr de alte 30 galaxii mai mici, în cadrul grupului ea fiind a doua ca mărime după galaxia Andromeda (M31). Andromeda, situată la aproximativ 2,9 milioane ani-lumină, este cea mai apropiată galaxie mare. Cu toate acestea, un număr de aşa numite false galaxii se găsesc mult mai aproape de noi, acestea jucând un rol de sateliţi ai galaxiei noastre. Cea mai apropiată dintre acestea se găseşte la 80.000 ani-lumină de noi şi la 50.000 ani-lumină de centrul galactic.

Galaxia noastră are forma unei spirale uriaşe; braţele acestei spirale conţin pe lângă altele şi materie interstelară, nebuloase şi stelele tinere ce iau naştere permanent din această materie. Pe de altă parte centrul galaxiei este format din stele bătrâne concentrate în grupuri cu formă sferică. Galaxia noastră are aproximativ 200 astfel de grupuri, dintre care mai cunoscute nu sunt decât 150. Aceste grupuri sunt concentrate în special în centrul galactic. După aparenta lor distribuţie pe cer, astronomul Harlow Shapley a ajuns la concluzia că centrul galaxiei se găseste ceva mai departe de noi decât se credea până acum. Astfel, sistemul nostru solar este situat la 20 ani-lumină deasupra planului ecuatorial de simetrie, şi la 28.000 ani-lumină de centrul galactic.

Centrul galaxiei se găşeste în direcţia constelaţiei Săgetătorului, la o distanţă de soare de 25.000-28.000 ani-lumină.

Galaxia noastră are 4 componente principale: nucleul, discul cu spirale, haloul şi roiurile globulare. S-ar putea să existe şi un halou exterior, coroana galactică. Discul se roteşte, dar nucleul central nu.[necesită citare] Nucleul şi roiurile globulare conţin multe stele bătrâne, cunoscute ca stele de Populaţie II, care s-au format din materie cosmică originară. Braţele spiralei, unde se nasc stele noi, conţin mai ales stele de vârstă medie şi tinere, cunoscute ca stele de Populaţie I. Acestea s-au format din materie stelară reciclată şi sunt bogate în metale.

Vârsta celor mai vechi stele din Calea Lactee a fost estimată recent la aproximativ 13,6 miliarde de ani, adică doar puţin mai mică decât vârsta estimată a Universului (13,7 miliarde de ani).

✄ O scurta introducere in medicina energetica ✄

Deseori numita si "medicina secolului 21", medicina energetica a inceput sa aiba din ce in ce mai multi adepti in occident. De altfel, pe masura ce tehnologia evolueaza, aceasta nu face altceva decat sa redescopere ceea ce, in mod traditional a fost cunoscut si practicat de secole si anume ca, in esenta, corpul nostru este plin de energie si informatii ce se deplaseaza rapid, in diverse frecvente. Astfel, in revolutionara sa carte "Medicina Vibrationala", dr. Richard Gerbes a afirmat ca " Modul in care paradigma einsteiniana aplicata in medicina vibrationala descopera omul sub forma unei retele complexe de campuri energetice ce relationeaza in mod direct cu sistemele celulare si psihice. In acest mod, recunoasterea faptului ca orice tip de materie este compus si din energie pune bazele intelegerii modului in care oamenii pot fi intelesi ca si sisteme energetice dinamice"

Odata cu dezvoltarea tehnologiei bazate pe electricitate, stiinta a evoluat din ce in ce mai mult, ajungand in zilele noastre ca bagajul de cunostiinte pe care il detinem sa creasca aproape exponential. Nici medicina nu a ramas in urma acestui curent, astfel, dezvoltarea tehnologiei cu raze X a permis pentru prima oara un acces neinvaziv in interiorul corpului uman dar a reprezentat si un prim pas spre o noua etapa in dezvoltarea medicinei, una in care accentul a fost pus pe om ca si fiinta energetica.

In anii '60, doctorul Robert O. Bekker, un chirurg ortoped american, a realizat pentru prima oara un studiu comparativ al capacitatii de regenerare a unui membru amputat la salamandra fata de imposibilitatea unei asemenea vindecari in cazul broastelor. Rezultatele studiului s-au dovedit cu adevarat surprinzatoare: medicul a constatat faptul ca uimitoarea abilitate a salamandrei este data de polaritatea celulelor aflate in zone "curentului ranii" (potentialul electric masurat de-a lungul ranii generate de amputarea membrului). Mai mult, Bekker a constatat ca in cazul inducerii unei electrostimulari similare si la broasca, aceasta a reusit de asemenea sa isi regenereze membrul pierdut.

In continuare, pe masura ce tehnologia a evoluat, medicina a tinut mereu pasul. Astfel, ceva mai tarziu a aparut computerul tomograf care, functioneaza trimitand o unda subtire de raze x prin corpul uman si analizand din punct de vedere matematic rezultatele poate reconstrui imaginea sectiunii scanate, evidentiind atat oasele, vizibile cu ajutorul aparatelor cu raze X clasice, cat si tesutul moale. Mai departe, in 1980, a aparut RMN-ul un aparat a carei functionare se baza pe faptul ca, atomii studiati de aparat (cei de hidrogen) erau stimulati prin transferul unei energii de o anumita frecventa.

In aceste conditii, este mult mai usor de inteles cum medicina energetica isi bazeaza principiile mai degraba pe cele ale fizicii quantice decat pe cele Newtoniene (care se ocupa primordial cu interactiunile dintre molecule). Iar medicina vibrationala duce lucrurile un pas mai departe incercand sa interactioneze cu campurile energetice subtile primare ce exista in corp si contribuie la functionarea acestuia.

Samuel Hahnemann (1755 - 1843) a fost un fizician de origine germana ce a ramas in istorie pentru rolul sau in fondarea unui sistem de vindecare neobisnuit. El a reusit sa isi trateze pacientii, folosind ierburi cu care a reusit, prin administrare, sa obtina la persoane sanatoase aceleasi simptome ca si la pacientii sai bolnavi. El a mai descoperit ca de multe ori, cu cat concentratia de ierburi este mai slaba, cu atat ea este mai eficienta din punct de vedere curativ. De altfel, se pare ca el a reusit sa dilueze atat de mult incat nici macar o singura molecula de substanta activa nu mai exista in tratament. Acest fapt, din punct de vedere al fizicii newtoniene ar insemna ca medicamentul nu ar trebui sa mai aiba nici un efect asupra pacientului. Insa cine a mai interactionat inainte cu medicamentele homeopate poate intelege cum functioneaza acestea. Astfel, daca analizam procesul din punct de vedere energetic descoperim ca medicamentele homeopate sunt remedii de energie subtila ce contin o frecventa energetica ( o semnatura vibrationala) a plantei din care au fost preparate. Din acest punct de vedere, rezistenta insuficienta a pacientului la infectii si cancer se poate datora partial slabiciunii campului de energie subtila fie la nivel eteric fie la nivele mai inalte. Avand in vedere acest fapt, un medicament care sa previna in loc sa trateze va trebui sa se bazeze in actiune mai degraba pe schimbarile ce au loc la nivelul corpului eteric decat la nivelul celui fizic.

Odata cu dezvoltarea tehnologiei, au aparut computere din ce in ce mai rapide ce au reusit sa deschida noi frontiere in domeniul biorezonantei. Astfel , la mijlocul anilor '80, profesorul William Nelson a dezvoltat o analiza trivectoriala a circa 1000 de substante homeopate. De asemenea el a dezvoltat si algoritmul de analiza Fourier pentru reactivitate si a inceput sa gandeasca o interfata cibernetica. Astfel, in 1995 el a dezvoltat dispozitivul QXCI / SCIO (Interfata Quantica de Constiinta Xxroid) care sa masoare si echilibreze factorii electrici subtili ai corpului.

Dispozitivul QXCI / SCIO masoara peste 40 de dimensiuni virtuale. Variatii de amperaj si voltaj permit masurarea capacitatii si inductiei. Astfel sunt evidentiate reflectiile efectelor statice si magnetice ale bio-electricitatii prin masurarea frecventei. Datortia acestor estimari exacte ale diferitelor frecvente din corp, dispozitivul de biorezonanta SCIO poate construi evaluari foarte exacte ale starii pacientului si poate identifica probleme ce se manifesta in corpul fizic. De asemenea poate trimite frecvente corecte in zona de slabiciune si cu ajutorul cooperarii din partea pacientului (schimbari in dieta si stilul de viata al pacientului) se poate realiza o vindecare foarte eficienta.

Oricum, cu toate noile dezvoltari ale stiintei si tehnicii, ramane usor de inteles de ce de-a lungul timpului practicile traditionale de vindecare precum acupunctura, medicina Ayurvedica si terapia cu cristale (ca sa enumeram doar cateva) au demonstrat ca sunt eficiente. Ele sunt bazate pe cunoasterea celor mai adanci mecanisme ale corpului uman, ce abia acum incep sa iasa la iveala in medicina occidentala.