←☆ Ecaterina Teodoroiu ☆→

Ecaterina Teodoroiu , eroina poporului român , şi-a înscris numele , cu sânge de jertfă , în paginile de aur ale istoriei nemului. Călăuzită de cele mai nobile sentimente faţă de patrie , ea a îmbrăcat mai întâi costumul alb de infemieră pentru răniţi , apoi costumul de soldart , hotărâtă să apere cu arma în mână pământul stramoşesc , aruncându-se în focul marilor bătălii din anii de la începutul primului război mondial. A căzut eroic în luptele din Moldova , iar la Mărăşeşti omorând stindarul românesc şi ţelul victoeiei.
Înflăcărata gojancă este palidă de curaj şi patriotism pentru toate generaţiile ce vor veni. Ea s-a ridict din rândul ţărănimii , trăind speranţa nestrămutată în viitorul fericit al urmaşilor.
Ecaterina Teodoroiu a fost o fată de ţărani săraci , care s-a născut cu imaginea munţilor Carpaţi. Părinţii Ecaterinei au muncit din greu pe moşia boierilui Pleniceanu. Cel de al treilea copil din 8 al lui Vasile şi al Elenei Teodoroiu , este Ecaterina născută la 14 ianuarie 1894 , avea să transforme familia Teodoroiu dintr-o necunoscută întru-un nume de răsunet naţional.
De mic copil Cătălina a avut o dorinţă nestăvilită : învăţătura. Când a sosit timpul de a merge la şcoală , Ecaterina n-a ezitat şi i-a spus mamei că vrea să înveţe şi nu doreşte să rămână acasă ca fraţii ei sau ca alţi copii din Vlădeni. Sprijinită de mamă , care se mândrea că are o fată cu multă dragoste de carte , devine elevă. Primele clase primre le-a urmat la Vlădeni , iar celelte la Târgu Jiu. Etapa mijlocie a studiilor urmate de Ecaterina este deastul de incorectă deorece arhiva şcolii la care se propune că a studiat a fost distrusă în timpul războiului.
Partea finală a studiilor urmate de Ecaterina a constituit-o perioada de şapte ani parcurşi la un liceu din Bucureşti până în vara anului 1916.
Prima participare a eroinii în viaţa militară a fost consemnată în 1913 când deşi era elevă în anul V-a de liceu s-a înscris ca cercetaşă la ingrijirea răniţilor în Târgu Jiu.
După intrarea României în război este întâlnită la spitalul din Târgu Jiu acordând îngrijiri medicale răniţiilor printre care şi fratele său mai mare Nicolaie.
Pentru Ecaterina întâmplarea fratelui său a fost convingerea că războiul nu este o joacă ci o conştiinţă a jertfii.
După mai multe încercări de a participa pe front ca soldat activ , de fiecare data spunându-i-se că locul ei este în spital. Ecaterina hotărăşte să ia calea frontului. Comandanţi au cedat la insistenţele ei şi au primit-o să lupte alături de oştalii români. Participă activ pe front la diferite acţiuni de parcă era soldat cu o foarte bună pregătire în domeniu. Toţi erau mândri de ea şi o respectau nespus de mult.
Într-o zi de duminică 5-18 noiembrie Ecaterina a fost rănită după care a fost dusă la spital.
Pe front purta căciulă de miel negru , palton negru şi avea o armă în mâmă , era un bun comandant de luptă.
Ajunsă într-un spital din Iaşi eroina se reface spre mijlocul lunii ianuarie 1917 după care îşi reia locul în luptă continând să lupte cu vitejie şi curaj îmopotriva inamicului. Este răsplătită pentru munca sa cu diferite distincţii militare şi ridicată la gradul sublocotenent primind comanda unui pluton de infirmerie.
Ofensiva din Moldova a fost pregătită cu mult tact şi pricepere , dar au urmat zile pe front foarte grele pentru ostaşii români. Încurajaţi de Ecaterina care era în fruntea plutonerului său , soldaţii români rezistau atacului crud al inamicului. La 22 august 1917 în timp ce îşi înbărbăta plutonul cu vorbe „ Înainte băieţi , înainte” Ecaterina a fost lovită de două gloanţe , lovind-o mortal.
Pildă rară a unui cald entuziasm , unit cu cea mai strălucitore energie, aceea pe care unii au numit-o cu drept cuvânt „Eroina de la Jiu” ; şi-a dat jertfa supremă , lipsită de orice trufie , de orice deşartă ambiţie , numai din dragostea de a apăra pământul ţării noastre , contropit de duşmani.
Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale , pe care i-a întrecut prin puterea cu care îşi învingea slăbiciunea feminină , ştiind să dovedească vigoarea bărbăţiei de trup şi suflet.
A luptat ca un viteaz din alte vremuri la Târgu Jiu , ea a desfăşurat o energie rară împotriva „morţii sale” care a servit pe camarazii ei bolnavi de tifos. Pornise din nou în luptă cu un avânt renăscut , cu nădejdea că va contribui şi ea la opera cea mare a răzbunării , şi a cărei pregătire a luat parte activă.
Şi-a dat viaţa cu simplicitatea eroismului adevărat pentru că aşa credea sufletul ei că i se împlineşte datoria vieţii.